Turbulenţele de pe scena politică din ultima perioadă au determinat maşinăria propagandistică a socialiştilor să intre în regim “turbo”. Zvonuri, care mai de care mai ciudate, traversau localitatea de la un colţ la altu’, alimentate de rămăşiţele bolşevismului care încă mai dăinuie printre noi. La câte mi s-au întâmplat în ultima vreme, orice zvon apărut la adresa mea nu face decât să mă distreze. De la probleme cu legea, la cele de săntate şi, nu în ultimul rând, cele familiale. În fiecare zi mai aflam câte ceva despre mine şi mă cruceam. Până unde pot merge urmaşii lui Ana Pauker, Suzana Gâdea, Elena Ceauşescu. Nu cred că au limite. Într-o zi poţi fi arestat, divorţat, internat, demis. Nu au limite. La câte s-au întâmplat şi la nivel naţional, în trei zile, nu cred că este cazul să ne mirăm că la nivelul urbei noastre nişte căţeluşi nostalgici după vremurile apuse, produc atât gunoi (de grajd) că nici ei nu-l pot rumega. Dar au timp patru ani să “prelucreze” tone de dejecţii; păi, altceva ştiu să facă?!
Mă îndoiesc că în afară de “tăiat frunza la câini”, ademenit populaţia cu două pâini (ieftine), folosire a vidanjei, dar nu în scopul pentru care a fost fabricată, urlatul într-o goarnă cu bateriile descărcate, deformarea realităţii,“copy paste-ul” ofertelor electorale, mai ştiu să facă ceva.
Cred că mi-a scăpat ceva.
Ameninţările la tot pasul: vezi, că n-ai ştampilă pe timbrul autorizaţiei şi “ăştia” te pot închide; ai freza prea într-o parte; dacă nu ai ştampila “votat” la referendum, pe buletin, nu primeşti pensia; mă duc la Ţuţuianu să te reclam că n-ai cadru la bicicletă; şi ce dacă ai, eu tot te reclam!
Din fericire, pentru cei 70% din populaţia oraşului care mi-au fost alături la ultimele alegeri, lucrurile nu stau chiar aşa; oricum, le mulţumesc pentru mesajele de sprijin şi încurajare, regret că le-am dat emoţii (involuntar) şi-i asigur că sunt mai sănătos ca niciodată, mai fericit ca anul trecut şi mai liber ca oricând.
Sunt convins că pe buzele multora stă întrebarea: ce probleme cu legea are primarul, că nu iese fum până nu faci focul? Celor care m-au întrebat, le-am răspuns şi sper că i-am lămurit. Mă simt obligat faţă de ceilalţi cărora nu am avut ocazia să le vorbesc, să fac unele precizări. Nu cred că este un secret pentru nimeni că familia mea se ocupă cu agricultura, cu producţia de cereale, un domeniu de care sunt mândru. Activitatea aceasta se face sub forma unei “asociaţii familiale”, că doar este o afacere de familie, în urma căreia rezultă anual mii de tone de cereale şi plante tehnice, activitate începută în anul 2000. Când am devenit primar, în 2008, am solicitat celor de la Registrul Comerţului să mă îndrume ce e de făcut, ca din postura de primar să nu existe probleme cu legea. Cu multă uşurinţă ne-a fost recomandat că e bine să rămân în asociaţia familială cu doar 1%, care în opinia lor este nesemnificativ, mai ales că activitatea asociaţiei nu se intersectează cu cea a primăriei. Numai că, acel 1% conferă calitatea de comerciant, persoană fizică, ce este incompatibilă cu cea de primar. Adică, tradus, dacă eşti primar nu trebuie să faci agricultură, ca şi cum ai vinde cereale la primărie. O aberaţie! Dar asta-i legea. Şi unde-i lege, nu-i tocmeală. Foarte grijulii din fire, adversarii politici care nu ştiu să facă altceva decât ceea ce am spus mai sus, s-au ocupat şi de acest aspect şi m-au plimbat prin tribunale, neuitând, bineînţeles, “să bată toba” în privinţa asta. Numai că, aşa cum au fost învăţaţi la “Ştefan Gheorghiu” (şcoala aceea de partid, unde erau învăţaţi să mintă cu neruşinare, după absolvirea căreia se dădeau economişti, dar ei nu ştiu să calculeze TVA-ul) au deformat, în fel şi chip, realitatea, ajungându-se, în final, la zvonul cu demiterea primarului şi interdicţia de a mai candida. La fiecare termen, aveau un reprezentant în sală şi până acasă făceau din ţânţar, armăsar.
Procesul s-a încheiat, dar şi mandatul la care se făcea referire că aş fi fost incompatibil. Aşa că, demersul făcut de gorniţele din zonă, a rămas fără obiect. Dar ei nu au înţeles asta şi pe lângă tobă folosesc şi goarna şi tot mai speră… că doar speranţa moare ultima! Că-n rest… celelalte au murit demult.
Continuă să bată şi să sune pe la multe porţi înalte, dar fără rezultat. Colegii lor de partid “mai citiţi”, au înţeles că zgomotul este inutil, dar “ce să te faci cu nebunii, o ţin pe-a lor.”
Suflaţi băieţi, suflaţi! Până vă lasă plămânii. Sau până vă spun eu, STOP (n-o se se întâmple). Aşa vor înţelege şi cetăţenii din Răcari, care mai aveau dubii (puţini la număr, din fericire), cu cine au de-a face. Aşa că, discutăm discuţii! Sterile şi inutile.
Dragii mei alegători, vă asigur că nu-mi este ruşine de activitatea mea de fermier, ba chiar mă mândresc cu ea. Nu stau cu mâna întinsă la nimeni şi încerc să asigur familiei mele traiul decent şi independenţă financiară, din această activitate. Recomand maidanezilor să se uite în ograda lor, la cei care stau cu mâna întinsă la stat, fie el ajutor social sau contracte bănoase.
Cred că există o mare diferenţă care se vede cu ochiul liber, de către cei care nu au miopie accentuată.
Mai bine şi-ar canaliza eforturile pentru deblocarea proiectelor oprite, la nivelul oraşului, din ordinul mai marilor conducători.
Dar poate aici suntem prea pretenţioşi. Fac şi ei ce pot. Atâta pot, atâta fac.
Dar vă asigur că “nu mor caii, când vor câinii!” Mai ales cei de rasă şi mai ales, când vor nişte maidanezi.
De câteva zile, pe marile şi micile ecrane, rulează filmul “Marinaru’ s-a întors, a şasea oară!”
Criticii de film ar putea spune multe: ne-a trecut glonţul pe la ureche, minoritatea inteligentă a salvat ţara de la dezastru şi multe altele.
Chiar şi Andrei Pleşu, care, în ultima vreme, a avut păreri diferite de ale “Marinarului”, a preferat să nu meargă la “avanpremieră”, neputând da girul unor gâşte, în detrimentul unui berbec.
Sau, mai nou, citind “Dilema veche” am sesizat că-l vede pe marinar un om de anvergură cosmică.
Având mare grijă să specific sursa şi chiar să pun ghilimelele de rigoare, de teama unei noi acuzaţii (acum de plagiat, că tot se poartă), îmi voi permite să redau câteva rânduri ale unui fost consilier prezidenţial, aflat în acea minoritate inteligentă.
“Note, ştiri, zile
Sibiu, într-o zi de august din 2012
Am spus şi am scris, de mai multe ori, că Traian Băsescu e departe de a fi preşedintele ideal. Că e un campion al inadecvării, un nărăvit al obiceiului de a-şi pune toată lumea-n cap, un amestec de sentimentalism şi agresivitate, o natură frustă, mereu în pericol de a face gesturi şi declaraţii nepotrivite. De la o vreme, constat, nu fără o anumită perplexitate, că nu l-am citit cum trebuie. Adversarii săi politici au reuşit să mă convingă că, dincolo de defectele lui, omul e de o anvergură aproape cosmică. E, asemenea personajului din faimoasa poezie a lui Victor Vlad Delamarina, “ăl mai tare om din lume”. Dintr-un garaj prăpădit, fără telefon operativ, evacuat de la Cotroceni de guvern, parlament şi o bună parte din popor, Traian Băsescu pune zilnic în mişcare ţara şi, am putea pentru ca să spunem, mapamondul. Uniunea Europeană e o mică sectă de fraieri, care reacţionează prompt la manevrele lui destabilizatoare. (Ale lui şi, fireşte, ale “clicii” de pârâcioşi trădători, manevraţi, tot de el, ca nişte guguştiuci decerebraţi). Băsescu are o putere trans-instituţională. Îl slujesc, tremurând, dl Barroso, dna Reding, Angela Merkel, Curtea de la Veneţia (de Curtea Constituţională a României nu mai vorbim), Statele Unite, o sumedenie de miniştri şi ambasadori occidentali şi mai toate publicaţiile de prestigiu ale lumii: Der Spiegel, Frankfurter Allgemeine Zeitung, The Economist etc. Toţi şi-au făcut un program de viaţă din susţinerea lui Traian Băsescu şi urmăresc, cu sufletul la gură, peripeţiile referendumului dâmboviţean, lucrând, în ascuns, pentru invalidarea lui. Dar chiar şi unii miniştri ai guvernului inamic (şi nu oricare, ci tocmai cei de la Administraţie şi Interne) sunt agenţi sub acoperire ai preşedintelui suspendat. Individul e de nestăvilit. Serviciile secrete sunt la picioarele lui. Plagiatul primului ministru e o făcătură a machiaverlâcurilor sale politice. A reuşit, prin malversaţiuni subtile, să doboare moneda naţională, să gonească investitorii străini, să blocheze activitatea guvernului. Rămâne de văzut dacă nu cumva a pus la cale şi seceta. Nu se mai poate face nimic pentru scoaterea lui din joc. Singura speranţă rămâne colonelul Dogaru, care promite să îl detroneze printr-un bine organizat haos popular. Până atunci, abia dacă mai putem îngăima mici obrăznicii: îi spunem, cu o ironie zdrobitoare, “simplul cetăţean din garaj” sau “cetăţeanul în tricou albastru”. Dl Ponta e, după spusele preşedintelui interimar, “intimidat”, iar preşedintele interimar e atât de tulburat încât şi-a uitat engleza. Se zvoneşte că, în viitorul apropiat, Traian Băsescu ar putea câştiga şi alegerile din America. Încet-încet, încep să fiu mândru de a fi contemporan cu o asemenea stihie dezlănţuită.
Sibiu, în altă zi de august a aceluiaşi an
Cum bine se ştie, sunt, orice-aş face, un “intelectual al lui Băsescu”. Până să ajungă el preşedinte, şi eu, şi Liiceanu, şi Patapievici, şi Cărtărescu şi alţi câţiva din aceeaşi categorie eram nişte neica-nimeni. El ne-a inventat, ne-a făcut oameni, ne-a pus pe piaţă. Lunar, trecem pe la casieria prezidenţială şi încasăm mari sume de bani, pe care le bine-merităm prin publicarea unor ample poeme omagiale. Opiniile noastre nu sunt ale noastre. Sunt ale lui. Am trăit în mizerie şi anonimat până prin 2005, când ne-a ajutat Dumnezeu şi am devenit, peste noapte, “băsişti”. Aşa stând lucrurile, vom dispărea din cultura autohtonă odat\ cu el. Până atunci însă, înotăm, euforici, în privilegii. Cel puţin aşa se spune. Nu e limpede despre ce privilegii e vorba. Nici editura Humanitas, nici Colegiul “Noua Europă”, nici revista Dilema veche nu sunt cadouri prezidenţiale şi nu consumă bani publici. Iar Patapievici a fost numit la ICR înainte să fi apucat să scrie vreun rând encomiastic despre “marele om”. Cât despre averi, nu putem nici măcar visa la recompensele financiare ale unor vedete mediatice din “opoziţie”. Dar asta e! Vom gravita veşnic în jurul patronului nostru, marele manipulator al obositei noastre gândiri…
Uneori, totuşi, mă cuprinde invidia. În ciuda prestaţiilor noastre neruşinate, n-am ştiut să obţinem ceea ce, cu siguranţă, ni s-ar fi cuvenit. În această privinţă, “intelectualii lui Antonescu-Voiculescu” au fost mai eficienţi. Au muncit, e drept: s-au zbătut, “au muşcat” (vorba lui Mircea Diaconu) seară de seară, ani de-a rândul, din portretul duşmanului, dar măcar s-au ales cu câte ceva: au ajuns miniştri, consilieri prezidenţiali (interimari), şefi de televiziune, comentatori politici emeriţi. Noi nu ne-am gândit, de pildă, să ne plasăm copiii în posturi de secretari de stat, să obţinem mandate de ambasadori, sau să le prelungim pe cele deja obţinute, prin mici complicităţi cu un premier plagiator, sau cu un preşedinte nevrotic. Noi am rămas nişte “mediocrităţi poleite”, nişte “aşa-zişi”, nişte lingăi păguboşi. “Intelectualitatea” noastră, culpabilă prin ea însăşi, nu poate spera să se ridice la nivelul de rafinament şi fineţe spirituală al unor iluştri viitori academicieni ca Şova, Surupăceanu, Bănicioiu, Chişoiu, Gust sau Haşotti. Dar chiar dacă e vorba de “adversari”, contemplăm cu amărăciune destinul unui distins profesor universitar care, după lupte seculare în arena Antenei 3, a ajuns şeful diplomaţiei locale, pentru a fi evacuat scurt, după câteva săptămâni, “cu felicitări”. Va fi înţeles, poate, că a fost tratat ca simplă carne de tun academică, că, de fapt, cei pentru care a combătut nu dau doi bani pe el şi că nu e destul să ajungi în posturi înalte. Contează puţin şi în ce companie ajungi să le ocupi. Aviz amatorilor! Ferocitatea militantă nu e, întotdeauna, rentabilă. Eşti pus pe tuşă fără ezitare, dacă aşa o cer “enteresele partidului”…
13 august 2012
Proiecţia filmului, mai sus amintit, produce jale şi suspine în anumite tabere politice; a şasea bătălie electorală câştigată, fie ea şi la masa verde, produce fiori.
Aşa cum spuneam, “nu mor caii când vor câinii!” Mai ales cei de rasă şi, mai ales, când vor nişte maidanezi!
“Toată lumea vorbeşte de excesele noastre, de marea de ură, invidie, rea-voinţă şi rea-credinţă în care ne zbatem, dar această stare de rău, cred eu, se poate înţelege mai bine (în plus cu o firavă nădejde de redresare) printr-o lipsă. De educaţie? De civilizaţie? De bun simţ? De empatie? În mod sigur multora ne lipsesc şi acestea. Dar ele sunt prea general umane ca să aibă valoare de diagnostic. Sentimentul meu e că lumii româneşti, aşa cum a ajuns ea astăzi, îi lipseşte fundamental puterea de a admira.”
Mircea Cărtărescu
Până data viitoare,
S-auzim numai de bine!
Marius Florin Caraveţeanu, primarul oraşului Răcari.
mcaraveteanu@yahoo.com