“Votul este o datorie sacră a fiecărui om.” Theodore Hesburgh
Pe 16 noiembrie ne alegem preşedintele României pentru următorii 5 ani. Sau poate pentru 10 ani. O zi importantă în istoria ţării, dar şi a localităţii noastre. În consecinţă, să o tratăm ca atare. Îndemnul meu este să nu laşi pe altcineva să-ţi stabilească viitorul, sau chiar dacă ar face-o, să fii cu conştiinţa împăcată că Revoluţia din ’89 n-a fost uitată.
Dreptul tău, de a vota, nu a fost călcat în picioare.
Asigură-te că votul tău nu va fi irosit! Câteva momente din ziua de duminică reprezintă foarte puţin timp, dar foarte important pentru noi toţi.
Campania electorală a fost o lecţie de viaţă pentru noi. Cândva, cineva, împărţea ţara în două Românii. Într-un fel avea dreptate.
Avem de-a face cu lumea virtuală, lumea internetului în care găsim un fel de reacţii, păreri, simpatii şi lumea reală din stradă, de pe alee, de pe uliţa satului, neasfaltată, fără apă sau canalizare.
Dureroase sunt momentele în care persoane în vârstă cu mulţi ani în spate şi cu mâinile brăzdate de tot atat de mulţi ani de muncă, te îmbrăţişează, îţi strâng mâna cu putere şi cu ochii în lacrimi te întreabă: “Cum pot trăi domn primar cu 350 de lei, pentru că am nevoie de medicamente, hrană, am facturi?!” Pe primul loc medicamentele, sănătatea, restul… locurile celelalte.
Nu poţi să rezişti şi să nu lăcrimezi, mai ales când ştii că puterile îţi sunt limitate.
Poţi pietrui o stradă, poate poţi pune chiar asfalt, poţi schimba o lampă de la iluminatul public, poţi să intensifici patrulele de poliţie în vederea diminuării furturilor, poţi să-i zâmbeşti şi să-i strângi mâna unui om (politeţea e gratis), dar să-i măreşti pensia tu, ca primar, ţi-e imposibil.
Poţi să te plângi mai departe atunci când (destul de rar), eşti ascultat sau întrebat. Dar, oare cu rezultat?!
Au fost zile frumoase prin prisma reîntâlnirii cu oameni dragi. Momente unice când eşti întrebat de familie: “Ce face mămica? M-a învăţat pe mine dar şi copiii. Au ajuns oameni mari şi datorită ei. Ce face tăticu’? Am băut apă caldă împreună pe câmpul muncii în agricultură. Să le transmiteţi toate cele bune din partea noastră.”
Dar când trecem la problemele vârstei, totul se întunecă: griji, nevoi, necaz, durere…
Spuneam că asta este lumea reală în care ajungem poate mai rar decât ar trebui.
Deseori suntem captivi în bula dreptăţii în care susţinem că avem dreptate despre tot şi ştim tot.
Asta devine problema fiecăruia dintre noi ca individ, dar şi problemă pentru noi toţi ceilalti, ca societate. Care e motivul pentru care ne blocăm în senzaţia că avem permanent dreptate? Este posibil să ne trezim din această iluzie şi să facem saltul către realitate?
Campania electorală ce se va incheia peste câteva zile a fost şi este plină de minciună. Dar paşi spre normalitate s-au făcut: au dispărut cel puţin în zonă, atenţiile electorale, chiar dacă a rămas pe ici, pe colo întrebarea: “Şi nouă ce ne dă?!”
Nu mă dezic de celebra găleată pe care n-o consider o “atenţie” ci mai degrabă un obiect promoţional, mai ales că au rezistat chiar şi cele din 2008. Să fim sănătoşi în 2016…
Revenind la lumea reală de care vă povesteam, doresc să dedic restul articolului acelora care mi-au marcat aceste zile de campanie.
Repetabila povară
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïtă de plâns.
În ciuda celor scrise mai sus, vă doresc tot binele din lume, o zi, o lună, un an, cât mai frumoase şi pe 16 noiembrie să ne întâlnim la secţia de votare, cu mic cu mare.
Până data viitoare, s-auzim numai de bine,
Al dumneavoastră,
Florin Marius Caraveţeanu,
Primar al oraşului Răcari
mcaraveteanu@yahoo.com
“Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.”
Romani 13.10